Si pastorul Vasile Floarea se dezice de folosirea numelui sau in campania electorala a lui Stefan Movila

In urma cu catva timp am primit scrisoarea de mai jos a pastorului Vasile Floarea prin care se dezice de folosirea numelui sau in campania electorala a dl. Stefan Movila, candidat PNL la Camera Deputatilor pe Diaspora.

Scrisoarea se inscrie in aceeasi linie cu cea a pastorului Florian Mudura, oferind explicatii cu privire la ceea ce s-a intamplat de fapt la Detroit si folosirea numelui sau in campania electorala. Pentru curajul de a veni in fata si spune adevarul, pastorul Vasile Floarea are intregul meu respect si consideratie.

Cele scrise mai jos insa, vin in contradictie cu cele spuse de pastorul Nicky Pop, care in preziua alegerilor a trimis o scrisoarea mai multor persoane prin care ii invita sa-l voteze pe Stefan Movila, afirmand printre altele ca la Detroit s-a semnat de fapt o sustinere (endorsement) pentru acest candidat.

In momentul de fata se impune din partea celorlalti pastori semnatari ai acelei scrisori, si al caror nume a fost folosit in campania electorala a dl. Stefan Movila, sa iasa public si sa isi explice pozitia.  Si nu in ultimul rand, e necesar ca documentul semnat la Detroit sa fie facut public, risipindu-se astfel orice speculatie cu privire la ce s-a semnat intr-adevar acolo.

Mircea Dabacan
Jurnalist Independent
https://mirceadabacan.wordpress.com  

12/3/2008

Stimati jurnalisti membri ai grupului Free press Romania,

Intrucit mi s-a adus la cunostinta faptul ca in timpul campaniei pentru candidatura la Camera Deputatilor pe Colegiul Uninominal nr.3 din diaspora domnul Stefan Movila a folosit o imagine a procesului verbal intocmit in urma sedintei Consiliului Pastoral al Conventiei Penticostale Romane din SUA si Canada unde apare si numele meu doresc sa fac urmatoarele precizari:

1. In cadrul Consiliului Pastoral al Conventiei, s-au facut propuneri de candidaturi pentru Parlamentul Romaniei. Printre candidati era domnul Stefan Movila , si pastorul Leonard Semenea, propuneri facute de pastori din cadrul Consiliului Pastoral.

2. Semnatura mea a fost data numai in contextul sedintei Consiliului de a recomanda  pentru validare din partea partidului PNL a doi penticostali.

3. Semnatura mea nu a insemnat o andosare a vreunui partid politic sau a vreunui candidat in cursa electorala.

4.Nu am facut, si nici nu fac parte din niciun comitet de initiativa pentru sustinerea cuiva. Niciodata nu m-am implicat in politica si nu am facut campanie electorala pentru nimeni.

5.Consider ca folosirea numelui meu in aceasta campanie nu a fost corecta.
Cu stima si apreciere,
Vasile Floarea

15 Responses

  1. […] Mai multe informatii gasiti pe blogul jurnalistului Mircea Dabacan […]

    • ce lucruri interesante dar si neplacute este indicat si recomandat tot o data sa nu aruncam cu mizerie pe hainile nimanui nici pe imaginea cuiva
      sau se scrie de dragul de a scrie ceva daca nu sint dovezi temeinice este bine ca fiecare sasi vada de pacatele lui

  2. Stimabililor!
    Nu mai faceti de ras comunitatea Romana.Nimeni nu este dator sa va dea voua explicatii cu privire la ce sa discutat la o conventie a unei confesiuni religioase.Nu mai incercati sa ponegriti! Va ajunge! Fie ca sinteti voi ziaristi liberi sau slujiti vreunui domn(comunist securist,samd) Din pacate gruparea de romani ce sa stabilit in partea de north a americii este dominanta din neoprotestanti,asa cum ai stiti voi sub numele de pocaiti.Stim ca nu va place deloc acest aspect insa nu ne intereseaza opiniile voastre( a celor ne neoprotestanti,a celor ne pocaiti) Aici sunteti in minoritate si nu vi se permite ca si aici sa discriminati sau sa faceti abuz asa cum ati facut in romania timp de peste 40 de ani.Nu ne intereseaza discutii neprincipiale pe acest “bulevard” virtual.Dac aveti nemultumiri cu privire la aceasta mascarada ce voi o numiti alegeri parlamentare ,adresativa legii si rezolvati problema.Nu va mai dati atat in barci ca nu sunteti voi nici pe departe competenti sa faceti astfel de analize.Deci sint cateva fitzuici si niste gainari ce scriu si vor sa fie recunoscuti ca fiind jurnalisti,analisti politici,responsabili a unei comunitati etc etc.Biserica nu are ce cauta in politica si politica nu are ce cauta in biserica.(punct) Problema voastra e ca va mananca la varful dejtelor sa scrieti voi despre pocaiti ca doar doar se ma mai starni un scandal.Grija mare dragi “scriitori” ca se poate ca pe aici mai este si legea fiureasca nu numai cea duhovniceasca.

  3. Draga Vasilescule,
    Domnul ISUS ler-a spus Fariseilor, (ca tine): “Pentru ca ziceti ca vedeti (si le stiti pe toate) PACATUL VOSTRU RAMINE”.
    Domnia ta nu face nicio distinctie si deosebire intre conduita interna (cultica) a pastorilor escroci (ce-ti sunt tie atit de dragi, care se inseala singuri crezindu-se inamovibili si infailibili) – si conduita lor in public, vis-avis de respectarea legalitatii si onoarei. De aceea Ap. Pavel ne scrie: TEME-TE DE CEL CE POARTA SABIA (si penitza de scris, ziaristul) CACI EL ESTE PUS DE DUMNEZEU SA PEDEPSEASCA PE CEI CE FAC RAUL..”
    Asa ca , Vasilescule, Dumnezeu nu se uita la fatza si firma omului, fie ca isi zice IUDEU sau GREC….
    Asa ca teme-te si tu daca esti din aceeasi tagma si aluat cu hotii MOVILA ST, CLADOVAN PETRU, TEO SCORTE, sau NICKY POP si multi altii care au inselat SOCIAL SECURITY, IRS-Fiscul american cu zeci de milioane de USD, mintind in acte si inregistrind in contabilitate, raportind donatii fictive catre Romania, cind in realitate ele nu erau donatii reale, ci erau fictive sau, cel mult, salarii platite pentru munca ‘ la negru’ a sute de care-givers si sute muncitori ce lucreaza ilegal in USA.
    Asa ca TEME-TE de SABIE…
    Trebuie, insa, felicitat pastorul capelan sef Vasile Floarea din Detriot, care nu s-a lasat manipulat de mai-marii lui pastori corupti, in frunte cu Clanul Ionica J. Buia, Niccky Pop, Lazar GOG si alti sfinti prieteni episcopi escroci, prieteni penali cu tine Vasilescule. Vei fi semanind si tu cu ei… VAI DE TINE….
    Ioan S. Pop, Consultant al F.B.I.

    • Din cate ma citit pe aici :)) asta a fost cea mai tare:)) Consultant al F.B.I. deci un fel de de securist ceva de genul o pasare ciripitoare :)) Pai domnule Pop Daca tot te dai atat de intelept ma intreb ca consultan FBI care e una din cele mai mari organizatii criminale se ascunde sub alte pretexte apartind unei organizatii foarte mari unde le poti gasi insemnul mai peste tot pana si pe dolar De ce te as crede chiar pe tine , care lucrezi pt o , organizatie care dezinformeaza omenirea , si practica inselatoria si crima. Este un proveb si care sigur il sti. Daca taceai filozov ramaneai!:) Cred ca sti la ce ma refer:) Consultant al F.B.I :)) Poate ca daca nu citeam asta la sfarsit ma facea sa aprofundez subiectyul mai mult dar vaznd treba cu FBI e cat de limpede cum stau treburile:) Si dracu paote vorbi in numele lui Dumnezeu dezbinand oamenii intre ei! Si din cate am citit , ai vrut sa rati ca faci parte din acelasi cult Dar mirarea mea e Stiu ce invatauri se fac acolo despre Dumnezeu Tu ce ai invatat de acolo? mare mi ar fi mirarea ca oamenii aia care le spui tu excroci sa ajunga in rai si tu in iad:)) Din spusele tale Orcine poate face pe desteptul pe o foaie si se poate juca cu creierul omului sa se fac crezul C am asta incerci tu sa faci prin ce ai scris:) Nu stiu cine sunt acesti oameni de care ai scris si nici nu ma intereseaza dar, ma intreb In loc sa ii critici si sa insjurri ca un bun crestin ce esti , te ai pus pe genuchi sa te rogi pt salvarea lor pt ca stiu ca asta va invata acolo Sau poate ati lipsit de la aceste lecturi sa inteleg :)) si inchei cu un citat VAI DE TINE:)) tare de tot si asta si nu stiu de ce ma duce gandul ca atunci cand ai scris asta te uitai in oglinda VAI DE TINE :)) si cu caractere mari:))

    • Si am si o rugaminte daca se poate Daca tot aveti pile pe laFBI va rog spunetile sa nu mi mai intre in casuta postala chiar daca uneori folosec cuvinte de genul bombe sau droguri intr o conversatie oare care de pareri Spunetile ca prea incalca legea! va multumesc!

  4. Scandal în cultul penticostal din România

    Nu întotdeauna figurile retorice ale unui cult exprimă cinstit credinţa acelei religii; uneori, nici măcar esenţa. Metafora poate deţine un rol fundamental, atunci când este folosită ca metodă de „îmbrobodire“ a enoriaşilor. Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu; pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc. Minunate vorbe rostite pe 23 iunie 2007, în Biserica Penticostală Muntele Sionului din Baia Mare, într-o seară intitulată

    „Drumul spre cer“.

    Cine le-a rostit? Nimeni altul decât pastorul Romi Mocan, secretarul general al Cultului Penticostal din România. Alături de domnia sa se mai aflau înalte feţe din conducerea cultului, domnul Tipei, preşedintele acestuia, pastorii Simion Bumbar şi Grigore Todoran, şefii filialei Maramureş-Sătmar. Plus câteva zeci de invitaţi.

    Scandalul despre care veţi afla în continuare era în toi, dovadă că, după trei luni, pe 1 octombrie, cei ale căror nume le-aţi citit mai sus erau prezenţi, în urma reclamaţiilor, şi chemaţi cu citaţii, la sediul poliţiei din Moisei-Maramureş. A fost prima fază, următoarea desfăşurându-se după câteva ore la Parchetul din Vişeul de Sus unde au ajuns, tot ca „invitaţi“, escortaţi de băieţii în uniforme. Menţionând că în Constituţia României penticostalii sunt unul dintre cele 18 culte recunoscute, facem precizarea că noi nu scriem împotriva adepţilor cultului, ci chiar la rugămintea acestora, în urma documentării, despre cei care îi fură. Mai mult, aşa cum ne-a rugat să nu omitem domnul Pavel Hojda din acelaşi Moisei, au scos Inchiziţia de la naftalină, instaurând teroarea.

    Jocuri de culise

    Început de iunie a.c. Comunitatea penticostală din Moisei are un pastor care să efectueze actele de cult, diaconul la zi, Gheorghe Hojda, având probleme de vârstă (81 de ani) şi sănătate. Chiar domnia sa a fost cel care a propus bisericii din localitate alcătuirea unui tabel cu cei care erau pro sau contra. 80% din enoriaşi sunt de acord; semnăturile ajung la Filiala judeţeană, al cărei preşedinte este Simion Bumbar, iar secretar, Grigore Todoran.

    În loc de răspuns, domniile lor, la recomandarea lui Romi Mocan, se deplasează la faţa locului într-o zi lucrătoare. Intenţionat fiindcă, neinteresându-I adevărul, nici nu doreau să stea de vorbă cu solicitanţii. Ulterior, s-au răzgândit şi i-au chemat la discuţii doar pe cei 12 care nu semnaseră tabelul, deşi cei pro erau 80. Asta în condiţiile în care secretarul bisericii locale se afla la băi, iar pastorul propus, în SUA. În aceste condiţii, cei 80 au făcut un memoriu, au alăturat şi tabelul cu semnăturile şi le-au expediat la Bucureşti conducerii centrale. Evident, cu aviz de primire. Aici însă trona tartorul secretar-general, Romi Mocan. „Hârtiile“ iau drumul coşului de gunoi, cât despre răspuns, „adio, gringo!“. Furios la culme, Romi Mocan îi sanc- ţionează pe bătrânul Hojda şi pe fiul său, Pavel, pe linie bisericească, interzicându-i primului oficierea actelor de cult. Justificarea? Vezi, Doamne, că i-ar fi trimis anterior o adresă (nr. 173/ 3.03.2003) în acest sens. Întrebarea ar fi: de ce din 2003 până în 2007, deci vreme de patru ani, a mai fost lăsat să efectueze acte de cult Gheorghe Hojda? Minciuna însă a ieşit la suprafaţă, adresa în cauză n-a existat! Corect, cei doi Hojda, tatăl şi Pavel, fiul, se adresează prim- procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişeul de Sus (Plângere penală de punere în mişcare a acţiunii penale nr.979/P/ din 21.08.2007), învinuindu-l pe Romi Mocan de „săvârşirea infracţiunii de fals de înscrisuri publice şi abuz în serviciu“. Însă petiţia se termină absolut năucitor: „Celelalte fapte săvârşite de făptuitori le vom expune în completare la prezenta plângere când vom fi citaţi pentru declaraţii“. Şi chiar vor avea ce spune despre „evenimente“ de necrezut puse la cale şi înfăptuite de Romi Mocan, Simion Bumbar, Grigore Todoran şi banda lor. Vi le vom prezenta şi noi, în premieră, să vedem însă cine este diaconul Gheorghe Hojda din Moisei, considerat de majoritatea penticostalilor maramureşeni un monument de românism şi credinţă.

    O icoană cioplită în stâncă
    Cu adevărat figura bătrânului aminteşte de vechii misionari. Imediat după al Doilea Război Mondial, împreună cu Horj Dumitru şi Vişeuan Gheorghe, au fost primii care au adus credinţa în Moisei şi s-au pocăit. Considerat capul „răutăţilor“, Gheorghe Hodja este arestat în mai multe rânduri de Securitate, pentru propovăduirea crezului său religios.

    Anchete interminabile, scurte puneri în libertate, final de neevitat: încă două arestări, mai întâi la Borşa, apoi la Vişeul de Jos. Omul bătea satele învăţându-i pe oameni că degradarea morală începe atunci când faci rău semenilor tăi. Astăzi, la 81 de ani, după ce şi-a servit cultul toată viaţa, Hodja este călcat în picioare de nişte falşi slujitori ai Domnului. Care slujitori îi califică pe „subordonaţi“ca fiind senili, şi asta pentru simplul motiv că nu admit conducerea Bisericii lor prin teroare şi furt. De fapt, Mocan, Bumbăr şi Todoran recurg cu regularitate la epurarea celor pe care îi consideră proscrişi, înlocuindu-i cu oamenii lor, care, evident, „cotizează“. Aşa sa întâmplat la Borşa, unde a fost trecut în „rezervă“ diaconul Chiciu, în comuna Petrova, un adevărat scandal izbucnind la Biserica din Ocna Şugatag, pentru că nu ieşea… paraua!

    Dar încă nu aţi aflat totul…
    Anul 1994. Romi Mocan este în „vizită de lucru“ în teritoriu. Ajuns la Baia Mare, se întreţine şi cu Grigore Todoran, pastor la Biserica Maronata. Mocan: – Ai pe cineva căruia să-i împrumutăm bani cu dobândă? Todoran: – Este un membru al Bisericii, Dan, Dan Cămătaru, aşa-i zice lumea. Garantez că vă dă 10% pe lună. Mocan: – Cheamă-l! Povestea cu camăta încasată de trioul Mocan-Bumbar-Todoran a ţinut şapte ani, până în 2001, an în care Dan Cămătaru intră în criză financiară şi rămâne dator cu restituirea sumelor împrumutate (pe care şi el le dădea mai departe, încasând dobândă) şi nu mai poate plăti cei 10%. Moment în care Mocan şi Todoran intră în alertă şi îi dau întâlnire la Pizzeria „C“ din oraş. Ameninţarea nu este nici măcar voalată: Aduci banii plus dobânda, altfel eşti terminat. Omul vinde două maşini şi nişte pământ, dar, ajuns la sapă de lemn, se spânzură. La câteva zile, din amvonul Bisericii Maronata, Romi Mocan „predică“: „Mi-am făcut de lucru cu gunoaie, nu cu adevăraţi oameni de afaceri“… Ce-ar mai fi de spus?

    Fiecare cu „Biblia“ lui

    Ajutoare substanţiale primite din toată lumea au ajuns în buzunarele găştii conduse de Mocan, chiar dacă preşedinte este Tipei, pe care îl sapă ca să-i ia locul. El cenzurează totul, cei care-i intră în graţii o duc şi ei bine. Altfel, niciunuia dintre borfaşi, fiindcă asta sunt, borfaşi în sutană, nu le trecea prin cap că va veni ziua în care vor fi luaţi la întrebări. Dar iată că s-a întâmplat şi asta, au fost scene de tot râsul când Romi Mocan et. comp, ieşind de la poliţia din Moisei, se fofilau pe lângă garduri şi printre maşini să nu dea ochii cu un post tv bucureştean şi cu autorul acestor rânduri. I-aş fi întrebat pe hoţi, între altele, cum de-au putut vinde, cu doar 4.000 de mărci, lui Gheorghe Bârlea, un autoturism primit din Germania la ajutoare? Şi l-aş fi înghesuit la mantinelă pe Romi Mocan cu întrebări despre familia penală a pastorului Alexandru Bogdan, un alt protejat al său. Căci de la Moisei, casierul cultului a sustras registrele contabile pentru a nu fi descoperite fraudele, subtilizâ nd şi cele 30 de milioane de lei acordaţi de primărie pentru consolidarea bisericii, în comuna Turnu Rieni-Caransebeş, lucrurile au luat o întorsătură dramatică, doi slujitori ai cultului fiind la un pas de moarte. Este vorba de Seracin Ion, tatăl, şi Seracin Aurel, fiul. Primul a fost, între 1994 şi 2001, casier al Bisericii Penticostale din localitate, pastor fiind Alexandru Bogdan.

    Obişnuit să umble cu buzunarele pline, acesta a delapidat mari sume de bani, folosindu-le pentru ridicarea vilei proprii şi depunând, în 1999, la FNI. Aten- ţionat de casierul Ion Seracin, pastorul l-a sfătuit „să-şi bage minţile în cap“.

    În 2001 casierul a demisionat şi l-a reclamat pe pastor la Garda Financiară judeţeană. Şeful Romi Mocan a tras sforile şi, chiar dacă au fost descoperite furăciunile, Alexandru Bogdan a scăpat cu o amendă penală de 3 milioane de lei. Urmarea? Soţia lui Ion Seracin a fost bătută de soţia pastorului infractor în biserică, în plină slujbă! Condamnată pe baza certificatului medical scos de victimă (17 zile), a plătit şi ea 3 milioane de lei amendă penală. Iată cum, într-o familie al cărui cap, pastor penticostal, în loc să-l slujească pe Dumnezeu, îşi dichiseşte cazierul, nevasta lui figurând şi ea la loc de cinste în catastifele Poliţiei şi Parchetului, ultimul dintre cei trei copii, în vârstă de numai 16 ani, conform educaţiei primite, a contribuit şi el la onoarea numelui pe care îl poartă: în iunie 2007, a fost dus la spital în comă alcoolică. Şi pentru ca tacâmul să fie întreg, pe 17 august, Ion Seracin a fost bătut chiar de pastor şi de doi dintre copiii săi. Certificat de 10 zile, plângere la Poliţie şi Parchet, urmează procesul. De data asta, cum nu mai poate scăpa doar cu amendă penală, îl paşte, probabil, şi puş- căria. Tolerantă peste măsură cu protejatul ei, conducerea centrală a cultului (Mocan – Tipei) n-a mai avut ce face şi l-a suspendat un an din funcţie pe Alexandru Bogdan. Care, la nivelul judeţului, este cunoscut ca un băutor straşnic, care înjură ca un marinar de cursă lungă şi circulă pe nelipsita-i bicicletă, afişând la vedere o toporişcă pentru a se apăra de… Chiar aşa, de cine, domnule pastor, dacă, propovă duind cuvântul Celui de Sus şi fiind curat sufleteşte, nu aveţi duşmani?

    „Constituţie“ ca-n Evul Mediu

    Chiar dacă la Sediul Central al Cultului Penticostal din România (Str. Carol Davila 81, Bucureşti) nu poţi sta niciodată de vorbă cu nimeni, suntem la curent că liderii au adoptat un proiect de Regulament care va intra în vigoare în 2008. Punându-vă sub ochi două dintre „precizările“ stipulate, vă veţi convinge că este vorba, cu adevă- rat, de timpurile apuse ale Evului Mediu. Deci: „Membrii cultului au OBLIGAŢIA de a plăti lunar contribuţii financiare – atenţie! – în conformitate cu Învăţăturile Noului Testamen“. Apoi: „Membrii cultului sunt obligaţi să semneze un Angajament de Confidenţialitate în legătură cu ceea ce se întâmplă în interiorul acestuia“. Adică îţi pleci capul şi taci! Bomba este însă creionată în încheierea respectivei „Constituţii“ a cultului: „Acest nou Regulament nu mai poate fi modificat prin votul membrilor simpli, ci numai de lideri, întruniţi în Consiliu Bisericesc!“. Oare nu v-aţi cam grăbit, domnilor Tipei, Bumbar, Todoran etc.? Până în ianuarie se pot întâmpla multe, anchetele au fost declanşate, veţi lua obligatoriu (că tot vă place cuvântul ) calea proceselor, şi numai Dumnezeu ştie cum se va sfârşi războiul pe care l-aţi declanşat!

    Apropo: de când numele Celui de Sus a devenit „locul de adăpost“ al hoţilor? Măcar dacă aţi îngenunchia să-i cereţi iertare, căci, după cele înfăptuite, nu prea vă este frică nici de mânia lui Dumnezeu, nici de a oamenilor. Mai degrabă sunteţi rude cu Satana şi iadul!

  5. Vasilescu,

    Nimeni nu face mai mult de rusine comunitatea romaneasca decat a facut-o acesti pastori care au sustinut o persoana certata cu legea.

    Acuzatia de persecutie e puerila. Atitudinea lor a atras dispretul public, nu cele ce le-am scris eu.

    Adevarul si Dreptatea nu sunt partinitoare. Doar noi, oamenii suntem. La fel cum esti si tu.

    In loc sa te rezolvi in fata raului, te revolti impotriva mea pentru ca l-am descoperit si aratat tuturor.

    In concluzie, te invit sa mai cercetezi Scripturile, mai ales partea in care Isus a fost lovit peste fata un soldatul roman. Cu acelasi raspuns al lui Isus te intreb si eu: “Daca am vorbit rau, dovedeste ce este rau, iar dacă am vorbit bine, de ce Ma bati?”

    Mircea Dabacan

  6. Aristocrati cu fruntea tare.

    Se pretind elita, cei mai buni…

    Dar, din pacate, nu sunt intelectualii societatii.

    Daca aristocratii erau o clasa de elita, nobili prin nastere si intelectuali prin educatie, cei care conduc astazi nu au nimic de-a face cu aristocratii clasici.

    Au bani si au putere. Iar puterea aceasta este folosita pentru promovarea intereselor de grup.

    Suntem condusi de cei bogati.

    Si, fara nici o remuscare, ne ranjesc in fata si sfideaza insasi esenta bunului simt.

    Si pe cine intereseaza ca “X” e corupt, sau ca “Y” are dosar penal? Pe cine intereseaza ca “Z” a fost subiect de prima pagina in multe ziare, sau ca “Q” a fost subiect de talk-show la cele mai multe televiziuni?

    Nimeni nu ii poate atinge. Zbiara o tara intreaga si urla o gramada de ziaristi, dar cine ii poate scoate din cuibul lor de vultur?

    Sunt pe val si, atata vreme cat conturile lor sunt grase, vor ramane acolo.

    Dar tot goi vor pleca de pe pamant!

    …….

    Aristocratia spirituala este aproape identica. Dar infinit mai daunatoare.

    Nu conduce elita spiritualitatii Bisericii, nu conduc cei mai buni teologi, cei mai pocaiti pastori / preoti, cei care cunosc cel mai bine Biblia, sau cei care pastoresc cele mai “prospere” biserici din punct de vedere spiritual.

    Suntem condusi de cei bogati, de cei care fac parte din elita financiara, sau de cei care au relatii foarte stranse cu “patroni” extrem de prosperi.

    Devenim, incet dar sigur, proprietatea spirituala a burghezilor avari de putere.

    Biserica, in secolul 21, are nevoie de lideri autentici, pusi de Dumnezeu, nu promovati prin manipulari electorale sau prin infuzii de capital financiar. Avem nevoie de modele de slujire, de elite teologice, de nobili in comportament si de intelepti spirituali, care sa ne castige respectul prin profunzimea si spiritualitatea discursurilor lor.

    Avem nevoie de SLUJITORI!

    Aristocrati cu fruntea tare. decembrie 14, 2008
    Posted by laurentiu in Reforma crestina.
    trackback
    Se pretind elita, cei mai buni…

    Dar, din pacate, nu sunt intelectualii societatii.

    Daca aristocratii erau o clasa de elita, nobili prin nastere si intelectuali prin educatie, cei care conduc astazi nu au nimic de-a face cu aristocratii clasici.

    Au bani si au putere. Iar puterea aceasta este folosita pentru promovarea intereselor de grup.

    Suntem condusi de cei bogati.

    Si, fara nici o remuscare, ne ranjesc in fata si sfideaza insasi esenta bunului simt.

    Si pe cine intereseaza ca “X” e corupt, sau ca “Y” are dosar penal? Pe cine intereseaza ca “Z” a fost subiect de prima pagina in multe ziare, sau ca “Q” a fost subiect de talk-show la cele mai multe televiziuni?

    Nimeni nu ii poate atinge. Zbiara o tara intreaga si urla o gramada de ziaristi, dar cine ii poate scoate din cuibul lor de vultur?

    Sunt pe val si, atata vreme cat conturile lor sunt grase, vor ramane acolo.

    Dar tot goi vor pleca de pe pamant!

    …….

    Aristocratia spirituala este aproape identica. Dar infinit mai daunatoare.

    Nu conduce elita spiritualitatii Bisericii, nu conduc cei mai buni teologi, cei mai pocaiti pastori / preoti, cei care cunosc cel mai bine Biblia, sau cei care pastoresc cele mai “prospere” biserici din punct de vedere spiritual.

    Suntem condusi de cei bogati, de cei care fac parte din elita financiara, sau de cei care au relatii foarte stranse cu “patroni” extrem de prosperi.

    Devenim, incet dar sigur, proprietatea spirituala a burghezilor avari de putere.

    Biserica, in secolul 21, are nevoie de lideri autentici, pusi de Dumnezeu, nu promovati prin manipulari electorale sau prin infuzii de capital financiar. Avem nevoie de modele de slujire, de elite teologice, de nobili in comportament si de intelepti spirituali, care sa ne castige respectul prin profunzimea si spiritualitatea discursurilor lor.

    Avem nevoie de SLUJITORI!

    Laurentiu Balcan

  7. da dar probabil ca strategia nu va merge

  8. Mişcarea penticostală în secolul XX:
    Deşi are rădăcini încă în secolul trecut, Mişcarea Penticostală modernă datează exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtăva vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necăjit de ineficienţa vădită a misiunii sale, începuse să studieze intensiv Noul Testament împreună cu un grup de studenţi, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studenţii au dedus că acest secret constă în “vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoţeşte întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt. Plini de tensiune şi entuziasm, Parham şi discipolii săi au hotărât să se roage până când vor primi şi ei “Botezul Duhului Sfânt”, împreună cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineaţa până seara fără nici un rezultat, până în momentul în care unei tinere i-a venit ideea că din tot efortul lor lipseşte un element: “punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei şi îndată ea începu să vorbească “într-o limbă necunoscută”. În următoarele trei zile avură loc multe asemenea “botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. În curând mişcarea ajunse până la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într-o bisericuţă frecventată de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a răspândit în întreaga lume şi se mândreşte cu un număr de zece milioane de membri. Timp de o jumătate de secol, “Mişcarea Penticostală” a rămas sectară, fiind primită pretutindeni cu ostilitate de către confesiunile tradiţionale. Totuşi vorbirea în limbi a început să se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, până când în 1960, un preot episcopalian de lângă Los Angeles, făcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public că a primit “Botezul Duhului Sfânt” şi că vorbeşte în limbi. După oarecare ostilităţi iniţiale, “renaşterea harismatică” câştigă aprobarea oficială sau neoficială a majorităţii confesiunilor şi se împrăştie rapid atât în America, cât şi în afara ei. Chiar odinioară rigida şi exclusivista Biserică Catolică luă în serios mişcarea spre sfârşitul anilor 1960, purtându-i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobară această mişcare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicaţi atunci în ea, au sporit în doar o decadă la nenumărate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte “harismatice” locale şi naţionale pe care le frecventează zeci de mii de oameni. Ţările romano-catolice europene au devenit şi ele entuziast “harismatice”, după cum o atestă conferinţa “harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoţi irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea a declarat, la întâlnirea cu o delegaţie “harismatică”, că şi el este penticostal. Care să fie explicaţia unui succes atât de spectaculos al revirimentului “creştin” într-o lume occidentală care este vădit “post-creştină”? Fără îndoială că răspunsul poate fi dat dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de “creştini” care constată că propria lor religie este lipsită de viaţă, supraraţionalizată şi de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva şi puterea de convingere. Pe de altă parte, avem fără îndoială de-a face cu un “duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei mişcări şi care este capabil, dacă găseşte condiţii prielnice, să producă o multitudine foarte variată de fenomene “harismatice”, inclusiv vindecări, vorbiri în limbi, tălmăciri, profeţii, la baza tuturor acestora aflându-se “botezul” cu, sau în, sau al, “Duhului Sfânt”. Totuşi ce este acest “duh”? Este semnificativ faptul că cei care urmează “renaşterii harismatice” cu miile nici măcar nu-şi pun această întrebare. Propria lor experienţă “baptismală” este atât de puternică pentru ei, precedată fiind de o atât de eficace pregătire psihologică sub forma unei rugăciuni şi aşteptări concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipă că ceea ce coboară în final peste ei şi în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt şi că fenomenele pe care le experimentează nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor. De asemenea, întreaga atmosferă psihologică a mişcării este deseori atât de unilaterală şi de încărcată cu o stare apropiată de fanatism, încât a exprima orice îndoială la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de cărţi apărute deja pe această temă, doar câteva manifestă indoieli uşoare cu privire la validitatea ei spirituală. Pentru a obţine o idee mai clară asupra caracteristicilor distinctive ale “renaşterii harismatice”, vom examina câteva din mărturiile şi practicile participanţilor la ea, punându-le întotdeauna faţă în faţă cu învăţătura Sfintei Ortodoxii. Cu puţine excepţii, aceste mărturii vor fi culese din cărţile şi revistele care fac apologia mişcării, deci scrise de oameni favorabili ei, şi care, evident, nu publică decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor. În continuare, nu ne vom referi doar la puţine surse strict penticostale, preferând să ne ocupăm în special de mediile protestant, catolic şi ortodox, şi de marele succes pe care îl are ‘”renaşterea harismatică” în aceste medii.
    Spiritul “ecumenist” al “Renaşterii Harismatice”
    Înainte de a începe să cităm din declaraţiile “harismatice”, să atragem atenţia pentru început asupra unui aspect de bază al Mişcării Penticostale propriu-zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tăcere de către autorii “harismatici”. Şi anume, că există un număr uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-şi propriile accente doctrinare, şi multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Există “Adunările lui Dumnezeu”, “Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni “penticostale” şi “ale sfinţeniei”, grupuri “După Evanghelie” etc., multe dintre ele împărţite în subsecte mai mici.Deci este vădit lucru, că “duhul” care inspiră o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii şi unităţii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Creştine Apostolice a primului veac, la care mişcarea susţine că vrea să se întoarcă. Totul, în cadrul noii “mişcări harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discută mult despre “unitatea” pe care această nouă mişcare o inspiră.Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevărata unitate a Bisericii pe care Creştinismul Ortodox a păstrat-o neştirbită din secolul I şi până în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Mişcării Ecumenice care neagă până şi existenţa Bisericii lui Hristos? Răspunsul la această întrebare îl anunţă clar cel care poate fi considerat “profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douăzeci de ani, a promovat activ veştile despre “Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Şi aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei “voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Mişcarea Penticostală din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternică şi mai dinamică. Dar cel mai remarcabil este faptul că această renaştere se regăseşte mai ales în cadrul aşa-ziselor societăţi liberale, mult mai puţin în sentimentul evanghelic şi chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante. Ultimele menţionate se constituie acum în opoziţia cea mai vehementă faţă de această glorioasă “renaştere”, căci trebuie să ştim că Mişcarea Penticostală şi mişcările moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. tr.) sunt acelea în care se manifestă cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28). Aceeaşi este situaţia şi în cazul Bisericii RomanoCatolice: “reînnoirea harismatică” apare tocmai în cercurile “liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbrăţişează această Biserică şi cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitară etc.) Catolicii mai tradiţionalişti sunt tot atât de ostili acestui curent ca şi Protestanţii radicali. Că orientarea “renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă e dincolo de orice îndoială. Iată ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran “harismatic”: “Pe mulţi îi surprinde faptul că Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricărei confesiuni creştine istorice… fie ea calvină sau arminiană (se referă la doctrina lui Arminius, care susţine posibilitatea mântuirii tuturor, opusă celei calviniste a predestinării (n. tr.).) puţin importă; esenţial este că Dumnezeu este mai presus decât credinţele noastre şi că nici una dintre confesiuni nu deţine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iată ce declară şi un pastor episcopalian despre “renaşterea harismatică”: “…din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizează o remarcabilă unire a creştinilor de diferite confesiuni, şi aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17). Periodicul “harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesională) este plin de astfel de declaraţii de “unire”: “Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astăzi călugăriţa romano-catolică şi un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire nouă şi ciudată”, care dovedeşte că “vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Superficialele diferenţe doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toţi credincioşii să se poată uni în Duhul Sfânt”. Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede că “această revărsare a Duhului Sfânt trece dincolo de graniţele confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucrează …atât în interiorul cât şi, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12). În acest punct, creştinul ortodox vigilent, care nu uită nici o clipă că trebuie să “cerce duhurile”, se va găsi pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Mai ales să remarcăm această “revărsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Mişcarea Ecumenică însăşi; cei care o adoptă nu fac altceva decât să urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos. Deci ce pot să-i înveţe cei care se află în afara Bisericii lui Hristos pe creştinii ortodocşi? Nu putem să negăm că, uneori, spre ruşinea noastră, catolicii si protestanţii sunt mai zeloşi în participarea la biserică, la activităţile misionare, la rugăciunea împreună, la citirea din Sfânta Scriptură etc. Chiar din interiorul credinţei lor greşite, catolicii, protestanţii şi sectanţii îi fac de ruşine pe ortodocşi prin aceea că se străduiesc mai mult să se facă plăcuţi lui Dumnezeu decât mulţi dintre ortodocşi, în condiţiile în care cei din urmă sunt singurii care au păstrat plinătatea creştinismului apostolic. Deci, ortodocşii ar face bine să ia exemplu de la celelalte denominaţiuni şi să reînvieze bogăţiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care încă nu reuşesc să o scoată din lenea duhovnicească şi din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se referă la partea omenească a credinţei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activităţile religioase, fie ea credinţa cuiva justă sau nu. “Mişcarea harismatică” însă pretinde că se află în contact cu Dumnezeu şi că a găsit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adică ale revărsării harului lui Dumnezeu. Şi totuşi Biserica, şi nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotărât-o ca mijloc de dăruire a harului către oameni. Să credem prin urmare că Biserica este actualmente înlocuită de vreo “nouă revelaţie” capabilă să transmită harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienţă personală a Sfintelor Taine instituite de El şi nici o legătură de continuitate cu Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, pe care El i-a ales pentru a săvârşi aceste Taine? Hotărât că nu. Este la fel de sigur astăzi, ca şi în primul secol creştin, că darurile Duhului Sfânt nu se descoperă în cei ce se află în afara Bisericii. Marele Părinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zăvorâtul şi toţi Sfinţii Părinţi, spun clar că darurile Duhului Sfânt sunt transmise “tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusă de Sfinţii Apostoli în locul punerii mâinilor”. Din Faptele Apostolilor învăţăm că la început Taina Mirungerii se săvârşea prin punerea mâinilor. “Noi toţi cei care am fost botezaţi si mirunşi avem darul Sfântului Duh …. chiar dacă El nu este activ în toţi. Biserica Ortodoxă are însă la îndemână mijloacele de activare a acestui dar, şi în afara lor nu mai există nici o altă cale… Fără Taina Mirungerii, aşa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoară şi nu se va pogorî niciodată, peste nimeni!”. (Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovniceasca, N. Y., Jordanville, 1962, pp. 247-8, în ruseşte N. ed.). Părintele Eusebius Stephanou (Logos, ian., 1972, p. 13) încearcă să justifice “receptarea Duhului Sfânt” şi in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutaşul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Duhului Sfânt de către Cornelie şi casa sa a fost un semn că ei trebuie să se unească cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii noştri penticostali se întăresc, prin propria lor experienţă, în înşelăciunea ca nu există o unică şi mântuitoare Biserică a lui Hristos.) Într-un cuvânt, când vorbim de “renaşterea harismatică”, vorbim de fapt de un nivel nou şi mai adâncit, “spiritual”, al ecumenismului. Adică fiecare creştin “se reînnoieşte” în propria sa tradiţie, dar în acelaşi timp se uneşte în mod obscur (doar este “aceeaşi experienţă”, nu-i aşa?) cu alţi “creştini” la fel de “reînnoiţi” în propriile lor tradiţii, care toate conţin diferite grade de erezie şi abateri! Acest relativism mai conduce şi la o deschidere completă faţă de practici religioase fără precedent. Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supra-ecumenistă a unui “profet” penticostal de frunte, care declară că mulţi penticostali “au început să aibă vie în faţa ochilor posibilitatea ca această mişcare să devină însăşi Biserica lui Hristos la sfârşitul veacurilor…” Să ne îndreptăm acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste şi de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspiră cu adevărat şi dă putere “renaşterii harismatice”. Este vorba de experienţa reală a puterii “duhului”.
    “Vorbirea în limbi”
    Dacă studiem cu atenţie toate afirmaţiile “mişcării harismatice”, descoperim că această mişcare seamănă foarte bine cu multe mişcări sectare din trecut, prin aceea că se bazează, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizară a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagerează un aspect specific, aspect pe care sectanţii timpurilor trecute nu l-au considerat aşa de esenţial. Este vorba de vorbirea în limbi. Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, “botezul cu Duhul Sfânt al credincioşilor este dovedit cu semnul imediat, concret şi vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Şi nu numai că acesta este primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, această practică trebuie neapărat menţinută, altfel “duhul” se poate pierde. Căci spune David Du Plessis: “Practica rugăciunii în limbi trebuie continuată şi sporită în viaţa particulară a celor care sunt botezaţi în Duhul; fără ea celelalte manifestări ale Duhului, fie nu mai apar, fie încetează cu desăvârşire” (Du Plessis, p. 89). Ca şi un oarecare protestant, mulţi mărturisesc că limbile “au devenit acum un ingredient esenţial al vieţii mele de rugăciune” (Lillie,p. 50). O carte pe această temă de proveninţă romano-catolică afirmă mai cu precauţie că, dintre “darurile Sfântului Duh”, limbile “sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru mulţi ele devin astfel un prag dincolo de care se obţin darurile şi roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19). Iată exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseşte din Noul Testament, unde importanţa vorbirii în limbi este minoră, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) şi încă cu alte două ocazii (Fapte 10 şi 19). După primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistrează vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenită nici de marii Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de covârşiţi de darurile Duhului Sfânt, încât deveniseră făcători de minuni până la a învia şi morţii. Atitudinea ortodoxă cu privire la adevărata vorbire în limbi poate fi rezumată prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6,10): “În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revărsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care nu le învăţaseră, căci Duhul le dădea lor să grăiască. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Căci cu dreptate trebuia să fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arăta Evanghelia lui Hristos la toate neamurile şi în toate limbile de pe faţa pământului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însă a trecut”. Şi parcă adresându-se penticostalilor din ziua de astăzi, care adaugă acestui semn suprema importanţă, Fericitul Augustin zice: “Să ne aşteptăm atunci ca cei peste care îşi pun mâinile preoţii Bisericii să înceapă a vorbi în limbi? Sau vă aşteptaţi cumva ca aceşti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile să înceapă a vorbi în limbi? Iar dacă ei nu au vorbit în limbi, veţi avea oare inimi atât de învârtoşate şi perverse încât să credeţi că nu aţi primit Duhul Sfânt?” Penticostalii zilelor noastre îşi justifică vorbirea în limbi, bazându-se mai ales pe întâia Epistolă a Sfântul Apostol Pavel către Corinteni, cap. 12-14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru că “limbile” deveniseră pricină de dezordine în Biserica din Corint. Şi chiar dacă nu interzice practica lor, el cu siguranţă le micşorează importanţa. Deci acest pasaj ar trebui să descurajeze, nicicum să încurajeze revigorarea contemporană a “limbilor”, mai ales atunci când se descoperă (după cum recunosc înşişi penticostalii) că mai există şi alte căi de dobândire a vorbirii în limbi în afară de Duhul Sfânt! În calitatea noastră de creştini ortodocşi, noi ştim cu siguranţă că vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate să se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Şi cum “alte surse” ale acestei “vorbiri în limbi” există, să încercăm să vedem care sunt ele, luându-ne după caracteristicile pe care le îmbracă acest fenomen contemporan. Căci dacă am devenit mai vigilenţi constatând importanţa exagerată pe care penticostalii contemporani o acordă “limbilor”, trebuie neapărat să ne intereseze examinarea circumstanţelor prin care apar ele. Departe de a fi dăruite liber şi spontan, fără amestecul omului – aşa cum s-ar cuveni unor adevărate daruri ale lui Dumnezeu -, vorbirea în limbi poate fi provocată, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumită tehnică a “rugăciunii” concentrate în grup, însoţită de cântări protestante, care creează o atmosferă psihică foarte sugestivă (”Vine! El vine!”), care culminează cu o “punere a mâinilor”, şi care alteori nu constă decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârşit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate. O persoană a recunoscut că, asemenea multor altora, după ce a vorbit în limbi, “rosteam adesea silabe fără sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugăciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de către penticostali. “A scoate sunete pe gură nu înseamnă, desigur, “a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinţă, pe care Duhul Sfânt îl va onora dăruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o altă limbă” (Harper, p. 11). Un alt pastor protestant spune: “Se pare că greutatea iniţială de a vorbi în limbi nu este altceva decât conştiinţa că tu eşti acela care trebuie “să vorbească” în continuare, cu orice preţ… Primele silabe şi cuvinte pot să-ţi sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil să crezi chiar că le inventezi. Dar în măsura în care vorbeşti fără oprire si cu credinţă… Duhul va alcătui pentru tine o limbă de rugăciune şi de laudă (Christenson, p. 130). Un “teolog” iezuit ne povesteşte cum a pus el în practică aceste sfaturi: “După micul dejun am simţit că ceva mă trage aproape irezistibil către capela unde m-am aşezat să mă rog. Luându-mă după descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început să rostesc încet, numai pentru mine: “La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment extraordinar de devoţiune interioară” (Gelpi, p. 1). Care creştin ortodox cu mintea trează ar putea să confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Căci lipseşte cu desăvârşire din această practică orice urmă de creştinism, orice urmă de duhovnicie. Ne aflăm mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declanşate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care “vorbirea în limbi” pare să ţină poziţia cheie de “buton”, oarecum, care deschide uşa spre această zonă. Oricum ar fi, sfera experienţelor cu pricina nu are nici un fel de asemănare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, aşa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu-se mult mai mult de “vorbirea în limbi” de tip şamanist, practicată în religiile primitive, în care şamanul sau vraciul-vrăjitor dispune de o anumită tehnică pentru a intra în transă şi de a transmite astfel mesajul unui oarecare “dumnezeu” către om (sau invers), într-o limbă pe care nu a învăţat-o. (Vezi Burdick, pp. 66-67). În paginile care urmează vom întâlni experienţe “harismatice” atât de sinistre, încât comparaţia cu şamanismul nu va mai părea poate atât de exagerată, mai ales dacă ţinem cont de faptul că şamanismul primitiv nu este decât expresia particulară a unui fenomen “religios” care, departe de a fi străin Occidentului contemporan, joacă, dimpotrivă, un rol major în vieţile multora dintre “creştinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.
    Mediumismul “creştin”
    Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului “vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch (The Strife of Tongues – Gâlceava Limbilor). După ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui “dar”, el a ajuns la concluzia, bazată pe argumente scripturistice, că doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar că nici măcar de acestea patru nu putea fi sigur.Desigur, în lumina tradiţiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, creştinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila excepţie a celor patru cazuri, însă, Dr. Koch a identificat un număr de cazuri neîndoielnice de posesiune demonică, “vorbirea în limbi” fiind de fapt “un dar” întâlnit în mod obişnuit la demonizaţi. Dar cheia întregii mişcări o găsim în concluziile finale ale Dr. Koch.El arată că mişcarea “limbilor” nu e nicidecum o “renaştere”, căci lipseşte cu desăvârşire din ea orice conştiinţă a păcătoşeniei personale si orice urmă de pocăinţă. Ceea ce constatăm, în schimb, este o subliniată preocupare de a câştiga puteri si experienţe noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte şi nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonică propriu-zisă; el este mai curând “… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natură spiritistă” (Koch, p. 35).Dar ce este un “medium”? Medium-ul este persoana dotată cu o anumită sensibilitate psihică ce îi permite să se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forţe sau fiinţe invizibile, caz în care, după mărturia Stareţului Ambrozie de la Optina[1] avem de-a face cu duhuri rele şi nicidecum cu “sufletele morţilor”, aşa cum cred spiritiştii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necreştine: clarviziunea, hipnoza, vindecările “miraculoase”, apariţia si dispariţia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.Se ştie că asemenea daruri au şi Sfinţii Bisericii Ortodoxe, dar diferenţa între ei şi spiritişti este imensă. În timp ce darul creştin al vindecărilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca răspuns direct la rugăciunea fierbinte, mai ales a unui om plăcut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5,16), şi, de asemenea la contactul cu obiecte sfinţite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaşte etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecările mediumistice, ca toate fenomenele ce ţin de ocult, sunt obţinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise şi în anumite condiţii psihice, care se pot cultiva şi folosi prin exerciţiu, neavând nici o legătură cu sfinţenia sau intervenţia lui Dumnezeu.Capacitatea mediumistică este, fie o moştenire genetică, fie se obţine prin transfer, la contactul cu persoana care o posedă, fie pur şi simplu prin lectura cărţilor oculte.[2] Foarte mulţi sunt mediumii care declară că puterile lor nu sunt câtuşi de puţin supranaturale, ci că ele izvorăsc din nişte potenţe naturale ale omului, despre care însă se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură lucrul este fără îndoială adevărat. Dar tot atât de adevărat este faptul că zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor căzute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intră singuri şi de bunăvoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu dăruirea de puteri miraculoase şi vedenii, ţinta finală fiind distrugerea irevocabilă a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicaţiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis răspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptură, orice contact cu zona ocultă: Să nu se găsească la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicător, sau ghicitor, sau vrăjitor, sau fermecător. Nici descântător, nici chemător-de duhuri, nici mag, nici de cei ce grăiesc cu morţii. Căci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru această urâciune îi izgoneşte Domnul Dumnezeul de la faţa Sa. (Deut. 18,10- 12; vezi şi Lev. 20,6).În practică, dorinţa de a dobândi puteri sau experienţe mediumistice este incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală în direcţia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există “creştini” implicaţi în fenomene mediumistice, deseori în mod inconştient, după cum vom vedea în cele ce urmează. Dar aceşti creştini nu sunt creştini adevăraţi, creştinismul lor este unul “de tip nou”, adică un “nu creştinism” de felul celui propovăduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmează.Dr. Koch, chiar de pe poziţiile sale protestante, are dreptate când spune: “Viaţa religioasă a persoanei nu este nicidecum afectată de ocultism sau de spiritism. Căci spiritismul este, într-o măsură foarte largă, o mişcare “religioasă”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însă o mare diferenţă între a fi religios i a te naşte din nou din Duhul iui Dumnezeu. Şi este trist să constatăm că cei mai mulţi dintre creştini de astăzi, indiferent de denominaţiune, sunt mai curând oameni “religioşi”, decât creştini adevăraţi”.(Kurt Koch, Between Christ and Satan – Între Hristos şi Satan – Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreună cu Occult Bondage, această carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestările mediumistice, magice, vrăjitoreşti etc., pe care le găsim şi în Sfânta Scriptură şi in Vieţile Sfinţilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestări este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar puţine dintre interpretările Dr. Koch (N. ed.).)Forma cea mai cunoscută de mediumism printre contemporanii noştri din Vest este şedinţa de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forţe care produc efecte observabile, cum ar fi ciocănituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automată, vorbirea în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor, apariţii de mâini şi chipuri “umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte se obţin cu ajutorul unor tehnici şi atitudini prestabilite ale celor prezenţi, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinţă în domeniu.[3]
    1. Pasivitatea: “Activitatea unui spirit este direct proporţională cu gradul de pasivitate sau “sumisiune” pe care le găseşte la persoana sensibilă, sau medium”. “Calitatea de medium … se poate obţine, prin exerciţiu susţinut, de către oricine se abandonează conştient şi deliberat, cu trupul şi voinţa, cu facultăţile psihice şi intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadează”.
    2. Solidaritatea de credinţă: Toţi cei de faţă trebuie să aibă “o atitudine mintală de simpatie faţă de medium”; fenomenul spiritist este “facilitat de o anumită simpatie ce rezultă din armonia de idei, de vederi şi sentimente ce există între experimentatori şi medium. Când această atitudine de simpatie şi armonie lipseşte, sau când mediumul nu-i abandonează total voinţa, atunci şedinţa de spiritism a “cercului” respectiv eşuează”. De asemenea, “numărul experimentatorilor care participă la o astfel de şedinţă este de mare importanţă. Dacă el este prea mare, el poate dăuna armoniei atât de necesare succesului”.
    3. Toţi cei prezenţi “se prind cu mâinile pentru a forma aşa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumită cantitate de energie, care se comunică colectiv mediumului”. Totuşi “cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotaţi. Madame Blavatsky, fondatoarea “teozofiei” moderne, ea însăşi un medium, dispreţui mai târziu această tehnică rudimentară de spiritism, când avu ocazia să întâlnească mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie căreia îi aparţine şi fachirul descris în cap. III.
    4. “Atât de necesara atmosferă spiritistă se creează prin mijloace artificiale, cum ar fi cântări, muzica în surdină, şi chiar rugăciuni”. Evident, toată această tehnică nu face decât să sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de şedinţe, care de altfel rareori dă rezultate spectaculoase.
    Există forme mult mai subtile, dintre care unele îşi spun chiar “creştine”. Este suficient să luăm exemplul tehnicilor de “vindecare prin credinţă” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodistă a fost pastor al sectei “Sfinţeniei Penticostale”), care vindecă în mod “miraculos” prin intermediul unui “cerc magnetic” compus din persoane ce se află în comuniune de sentimente, pasivitate şi armonie de “credinţă” şi care împreună îşi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts levitează; te poţi vindeca chiar bând pur şi simplu un pahar cu apă care a stat pe televizor şi deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecări, ca şi cele produse în spiritism şi magie au în timp consecinţe dure: boli psihice, demenţă.[4]Una din caracteristicile fundamentale ale acţiunilor demonice este aceea că ele imită constant lucrarea lui Dumnezeu. Aşa se face că cei cu daruri mediumistice sunt convinşi că rămân buni creştini şi că darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iată punctul în care asemănarea dintre aceste practici mediumistice şi cele ce se manifestă în “renaşterea harismatică” devine izbitoare. Iată ce ne permite să tragem concluzia că aceasta din urmă este, în esenţa ei, o formă de mediumism.Intr-adevăr, ceea ce frapează în compararea celor două fenomene, este că cerinţele de bază ale unei şedinţe de spiritism se regăsesc toate în cadrul adunărilor de rugăciune “harismatică”, câtă vreme nici una dintre ele nu se află în aceeaşi formă sau în acelaşi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.
    1. “Pasivitatea” şedinţelor de spiritism corespunde stării care, în limbaj “harismatic”, se numeşte un fel de abandon, care înseamnă în mare măsură disponibilizarea întregului nostru subconştient… Tot ceea ce putem face este să ne abandonăm în întregime: cu trup, minte, şi chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu să aibă posesiune deplină asupra noastră… De abia atunci suntem cu adevărat pregătiţi: când barierele voinţei şi conştientului au fost îndepărtate şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga noastră fiinţă” (Williams, pp. 62-63).Această atitudine “spirituală” este o lucrare cu totul satanică şi nu are nimic de-a face cu Creştinismul. Ea este mai curând caracteristică Zen-Budismului, “misticismului” extrem-oriental, hipnozei, şi spiritismului. Această pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă, fiind în schimb extrem de propice şi constituind chiar o invitaţie pentru acţiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale notează că, în timpul desfăşurării lor, cei care interpretează sau vorbesc în limbi “par că intră literalmente în transă” (Sherill, p. 87). În unele comunităţi “harismatice” această pasivitate este atât de pronunţată, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfăşurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare făcând absolut ceea ce îi dictează “spiritul”.
    2. Hotărât că este vorba de o “solidaritate de credinţă” – nu doar simpla comuniune a credinţei creştine şi nădejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinţa de a vedea că se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenţa tuturor adunărilor de rugăciune “harismatică”. Această solidaritate este încă şi mai intensă atunci când are loc un “botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o cameră separată şi în prezenţa unui număr restrâns de persoane, iniţiate deja în această “taină”. Este suficient ca o singură persoană să aibă gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmplă, pentru ca “botezul” să nu mai aibă loc – în exact acelaşi mod în care rugăciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrăjitoria fachirului din Ceylon.
    3. “Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul “punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executată de cei care la rândul lor au trecut ei înşişi prin experienţa “botezului” vorbirii în limbi şi care servesc, după mărturia chiar a penticostalilor, drept “canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); “canale” sunt numiţi si mediumii din şedinţele de spiritism.
    4. Atmosfera “harismatică”, ca şi cea spiritistă, se induce cu ajutorul intonării anumitor imnuri şi rugăciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin bătăi din palme; toate acestea duc la “un efect de intensă excitare psihică” (Sherill, p. 23).S-ar putea obiecta că toate aceste asemănări dintre fenomenele mediumistice şi cele penticostale nu sunt decât simple coincidenţe; dar, pentru a ne lămuri, nu ne rămâne decât să vedem care este natura “spiritului” ce se comunică prin “canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din mărturiile celor care au simţit această experienţă pe propria lor piele: “Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parcă formau cu corpurile lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul “spiritului” care pulsa în cameră. Aşa cum şedeam acolo, îl simţeam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).La o întâlnire penticostalo-catolică: “cine intra acolo era practic doborât la pământ de formidabila şi vizibila prezenţă a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera “vibrantă” din cadrul unor anumite ritualuri păgâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri şi practici hinduiste).Iată relatarea unei alte experienţe “baptismale”: “Îmi dădeam seama că Domnul se afla în cameră şi că se apropie de mine. Eu nu-L vedeam, dar m-am simţit împins de la spate. Şi am căzut la podea, dar parcă aş fi plutit…” (Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Există multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestărilor fizice ale experienţelor “harismatice”. Ceea ce este cert, este că numai de manifestări ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!În acest moment, însă, să nu pierdem din vedere caracteristica esenţială a vorbirii în limbi “harismatice”: aceea că ea nu este doar un fenomen iniţial care mai apoi dispare, după ce “botezul” s-a încheiat; ci, că trebuie să continuie (atât în public cât şi în particular) şi să devină “un ingredient de bază” al vieţii religioase, căci în caz contrar “darul Duhului” poate să înceteze.Un autor “harismatic” presbiterian vorbeşte despre funcţia specifică a acestei practici ca “pregătire” a întâlnirii “harismatice” propriu-zise: “deseori grupul se întâlneşte cu puţină vreme mai înainte de ora fixată pentru a se ruga în Duhul (adică în limbi). În felul acesta se intensifica senzaţia prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu în adunare”. Şi iar: “Am descoperit că rugăciunea mentală în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajută să ne menţinem într-o deschidere faţă de prezenţa lui Dumnezeu…”, căci, “după ce te obişnuieşti cu rugăciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiraţia ta, mişcându-se prin coardele vocale, să pună în evidenţă chiar suflarea Duhului, si astfel rugăciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).Să ne amintim, de asemenea, că vorbirea în limbi poate fi declanşată şi prin “sunete tăcute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia că vorbirea “harismatică” în limbi nu este deloc un “dar”, ci o tehnică care se dobândeşte la rândul ei prin alte tehnici şi prin care se declanşează încă alte “daruri ale Duhului”, cu condiţia ca cei interesaţi să continue s-o practice şi să o cultive.De fapt realizarea esenţială şi de bază a Mişcării Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire şi menţinere a unei stări psihice în care obţinerea “darurilor” miraculoase devine un lucru obişnuit. Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci definiţia “harismatică” a “punerii mâinilor” – ca fiind “simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost încă binecuvântaţi cu acest dar”, ceremonie “la care este important ca cei care slujesc să fi fost ei înşişi mişcaţi de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calităţilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja şi sunt ei înşişi mediumi, la ceilalţi care încă nu le posedă. “Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel iniţiere mediumistă.Deci, “renaşterea harismatică” nu este altceva decât o mişcare mediumistă, ceea ce clarifică toate punctele care rămân obscure, dacă o privim ca pe o mişcare creştină. Ea apare în America, ţară în care spiritismul se născuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemănător celui de acum: o pietate protestantă ucisă de raţionalism şi copleşită brusc de experienţa reală a unor “puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale raţională sau ştiinţifică.Mişcarea are succes răsunător tocmai in ţările cu puternice tradiţii în activităţile mediumistice şi de spiritism: în primul rând America şi Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, după vremea în care a trăit Sfântul Apostol Pavel, nu aflăm nici urmă de “vorbire în limbi” în ţările fie numai şi nominal creştine. Iar dacă totuşi aceasta se manifestă, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratură de isterie; aceasta tocmai până în secolul al XX-lea, când apare Mişcarea Penticostală, după cum subliniază un cunoscut istoric al fenomenelor de “entuziasm” religios.[5]Deci, dacă aceste fenomene lipsesc aproape cu desăvârşire din lumea şi epoca creştină, ele constituie în schimb regulă în religiile primitive şi reapar în forţă în secolul XX, printre spiritiştii, mediumii si demonizaţii zilelor noastre. Formulele în care se “interpretează” şi se “profetizează” în cadrul serviciilor “harismatice” sunt vagi şi stereotipe, lipsind orice conţinut specific profetic sau creştin. Doctrina este în întregime subordonată practicii. Sloganul repetat la nesfârşit de “harismatici”, în a cărui capcană, după cum ne amintim, cad şi victimele hinduismului, este magica formulă “Merge!”.Nu mai poate rămâne nici o îndoială că “renaşterea harismatică”, sub aspectul manifestărilor ei, este mult mai apropiată de spiritism şi de religiile necreştine, decât de Creştinismul Ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici. În afară de cărţile Dr. Koch nu am citat până acum decât mărturiile celor favorabili “renaşterii harismatice”, care au vorbit convinşi fiind că se referă la lucrările Duhului Sfânt. Dar să-i ascultăm acum şi pe cei care au părăsit mişcarea “harismatică”, sau au refuzat să i se alăture, pentru că au simţit că “duhul care o animă nu este Duhul Sfânt”.
    1. “Un tânăr din Leicester (Anglia) povesteşte următoarele: Prietenul lui şi cu el se convertiseră de câţiva ani, când într-o zi au fost invitaţi la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins şi ulterior s-au rugat ca să primească noua binecuvântare şi botezul în Duhul Sfânt. După o rugăciune intensă au simţit cum ceva fierbinte se înstăpâneşte peste ei. Simţeau o exaltare interioară. Timp de câteva săptămâni şi-au trăit cu entuziasm senzaţiile, ale căror valuri însă cu timpul au început să scadă. Tânărul a remarcat în schimb că îi pierduse orice dorinţă de a mai citi Biblia şi de a se mai ruga. Analizându-şi experienţa în lumina Scripturii, şi-a dat seama că nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocăit şi a dat toată întâmplarea pe faţă… Prietenul lui însă a continuat să frecventeze cercul “limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuală nici nu-l mai preocupă ideea de a vieţui ca un creştin” (Koch, p. 28).
    2. Doi pastori protestanţi s-au dus la o adunare de rugăciune “harismatică” ce avea loc într-o biserică presbiteriană din Hollywood. “Mai înainte am căzut amândoi de acord ca, de îndată ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, să ne rugăm amândoi cam aşa: “Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează pe fratele, iar dacă nu este, fă-l să înceteze şi să nu mai poată vorbi în limbi în prezenţa noastră”. Întrunirea s-a deschis cu rugăciunea unui tânăr, după care toţi au putut începe să se roage. O femeie a început să se roage într-o limbă străină, fluent şi fără nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Părintele B. şi cu mine am început să ne rugăm în taină aşa cum conveniserăm. Şi ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, deşi în grupul acela toţi, cu excepţia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Să nu pierdem din vedere că, în lipsa solidarităţii de credinţă de tip mediumistic, fenomenul nu se manifestă.
    3. “O femeie din San Diego, California, a venit la mine să-mi ceară sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activităţi misionare purtate de un membru al mişcării “limbilor”. S-a dus şi ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi şi odată după cuvântare a rămas mai la urmă, îngăduind ca respectivul să-i pună mâinile pe creştetul ei spre a o boteza în Duhul şi întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a căzut la pământ inconştientă. Când şi-a revenit, era pe jos şi gura şi se mişca automat, deschizându-i-se şi închizându-i-se, fără să poată scoate însă nici un sunet. Era înspăimântată. În jurul ei stăteau în picioare un grup de adepţi ai evanghelistului aceluia care exclamau: “O, soră, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevărat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui aşa-zis botez s-a vindecat până la urmă şi nu s-a mai dus niciodată la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, încă mai suferea de pe urma efectelor acestui “botez spiritual” (Koch, p. 26).
    4. Un creştin ortodox din California povesteşte despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor “plin de duh”, aderent împreună cu reprezentanţi de frunte catolici, protestanţi şi penticostali, la platforma comună a “renaşterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore şi a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de “punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenţi dorinţa de a primi “botezul Duhului”. A fost o scenă penibilă şi îngrozitoare. Când şi-a pus mâinile peste prietena noastră, ea a început să scoată nişte sunete guturale, să geamă, să plângă şi să ţipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea că fata suferă pentru ceilalţi şi că se roagă pentru ei. Când şi-a “pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rău real, palpabil. În “limbile” lui se amestecau totuşi şi cuvinte în engleză: “Ai darul profeţiei, o simt. Deschide-ţi doar gura şi se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul şi nu-l laşi să vorbească?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am ţinut gura închisă, căci sunt sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personală).
    5. Cititorii revistei “The Orthodox Word” (Cuvântul ortodox) îşi amintesc de “privegherea” organizată de Arhidioceza siriană antiohiană a New York-ului, la convenţia sa de la Chicago, din august 1970, la care, după ce s-a creat o atmosferă paroxistică de sentimentalism şi emoţie, unii tineri au început să “depună mărturie” despre cum îi mişcă pe ei “duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat după aceea că atmosfera era “apăsătoare şi plină de presimţiri rele”, “paralizantă şi malefică” şi că numai cu rugăciunile Sf. Gherman al Alaskăi, a cărui icoană se afla în acea încăpere, s-a putut risipi acea atmosferă şi o dată cu ea întreaga adunare (O.W., 1970, nr. 4-5, pp.196-199).Există numeroase alte cazuri de oameni care şi-au pierdut astfel orice interes pentru rugăciune, lecturi din Sfânta Scriptură şi pentru creştinism în general şi care au ajuns chiar să creadă, după cum nu s-a sfiit să mărturisească un tânăr student, că “nici măcar nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Însuşi va veni şi va vorbi cu el în persoană” (Koch, p. 29). Vom avea ocazia să cităm încă mărturiile multora care continuă să creadă că nu e nimic negativ sau rău în experienţele “harismatice”, al căror sens nu vom întârzia să-l analizăm. Oricum, fără să tragem concluzii definitive cu privire la natura exactă a “duhului” care provoacă fenomenele “harismatice” şi, pe baza probelor evidenţiate până acum, putem să fim de acord cu Dr. Koch, fără teamă că greşim, asupra următorului aspect: “Mişcarea vorbirii în limbi este expresia unei condiţii psihice delirante în cadrul căreia apar manifestări demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea să spună că această mişcare este cu siguranţă “delirantă”, prin aceea că se lasă dominată de un “spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonică în sine sau în intenţiile sale (aşa cum neîndoielnic sunt satanismul şi ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizează şi deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forţe în mod evident demonice, a căror prezenţă s-a simţit desluşit în numeroase astfel de ocazii. Referitor la natura exactă a “limbilor” care se vorbesc astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ceea ce ştim sigur, este că în mişcările penticostale, ca şi în spiritism, atât elementele de fraudă, cât şi cele de sugestie joacă un rol nu puţin important; ele sunt folosite în cercurile “harismatice” pentru a crea o presiune psihică de natură să forţeze fenomenele să apară. Iată ce spune membrul “Mişcării lui Iisus”, o sectă predominant penticostală: “vorbirea mea în limbi era pur şi simplu o chestie emoţională în care nu făceam altceva decât să bălmăjesc nişte cuvinte”. Iar altul recunoaşte cinstit: “Când am intrat prima dată în secta aceea, cei de acolo mi-au spus că (vorbirea în limbi) era o chestie care pur şi simplu trebuia făcută. Aşa că m-am rugat s-o pot face, şi n-am reuşit decât să mă iau după ei şi să-i imit, aşa încât să creadă că am primit şi eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu puţine dintre presupusele “limbi” sunt fără îndoială neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stări emoţionale de cvasi-isterie. Pe de altă parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvăţate anterior există, şi sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea că mulţi vorbitori “în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotrivă, o fac cu calm, siguranţă şi naturaleţe. S-a mai constatat de asemenea faptul neobişnuit al fenomenului corelativ de “cântare în limbi”, în care “spiritul” inspira şi linia melodică pe care mulţi o armonizează cu vocile lor, producându-se un efect “având în el ceva vrăjitoresc dar în acelaşi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), “de neimaginat şi neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33). Iată că explicaţiile “vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natură emoţional – psihologică. Dacă acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt – şi faptul este demonstrat din abundenţă – atunci el, ca manifestare “supranaturală”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh. Pentru a-l identifica mai cu precizie şi pentru a înţelege mai deplin mişcarea “harismatică”, nu doar ca fenomen, ci şi ca “spiritualitate”, va trebui să studiem mai cu atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând să ne raportăm la tradiţia ortodoxă ascetică, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam să înţelegem atracţia exercitată de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înşelăciune diavolească.

    • “va trebui să studiem mai cu atenţie sursele tradiţiei patristice ortodoxe”
      mai bine studiaza Biblia..ca scrie negru pe alb adevarul
      marcu 8:18

  9. ma oameni buni ati ajuns de tot rasu ….pacat de numele care-l purtati

  10. Domnilor! Aţi făcut un muşuroi mare peste Mocanu şi alţii…! Dacă sânt evidenţe,ele pot fi probate ! Dacă,rămân,Ok ! La Lege ! Cum însă,la un loc cu Mocanu, îngropaţi şi Penticostalismul,fenomen Mondial,asta deja miroase! că dacă vă dăm dreptate,atunci tot ce a făcut Luther, Calvin,Zwigli,etc.,e fără rost ! Ori ce-a dovedit realitatea? Că marii Reformatori,au făcut bine ce -au făcut ! Apoi .Dacă cunoşteţi şi Biblia, nu doar istoria Religiilor: Acan, s-a dovedit călcător de lege! Era oare tot Israelul călcător de lege? Dacă nu ştiu care …slujitor, a fost dovedit Pedofil, osândim toată Creştinătatea? Sau încercăm să demonstrăm că este la origine, eretică? Păi, oameni buni: să ne temem şi de D-zeu !Cu respect, John I. Nicorici

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: