Articolul de mai jos a fost publicat in ziarul Lumina, ziar sustinut si finantat de Biserica Ortodoxa Romana. Cineva care a urmarit cu atentie conflictul ruso-georgian din ultima saptamana isi poate da seama cu usurinta ca articolul de mai jos e scris partinitor, fundamentand actiunile rusilor din Georgia, scotandu-i chiar pe georgieni ca sustinatori ai terorismului.
Retorica articolului de mai jos se inscrie perfect in cea folosita de Rusia Today si alte agentii de presa ruse care au relatat conflictul ruso-georgian in stilul binecunoscut sovietic.
Nici in 2008 BOR nu s-a descotorosit de aceste obiceiuri invatate de la “elibatorul” sovietic? Vadit ca nu.
Mircea Dabacan
Jurnalist Independent
https://mirceadabacan.wordpress.com
Scurtă incursiune istorică în conflictul oseto-georgian
Întâmplător sau nu, anii în care Georgia a luat decizii vizând, în ultimă instanţă, ieşirea de sub sfera de influenţă a Rusiei au fost marcaţi fie de conflicte cu Osetia de Sud sau cu Abhazia şi Adjara, fie de conflicte politice. La summitul NATO din România a fost luată în discuţie şi aderarea Georgiei, în timp ce aderarea la Uniunea Europeană este privită de autorităţile georgiene ca o prioritate. Aparent fără nici o legătură, zilele acestea sunt marcate de lupte violente în Osetia de Sud, regiune care depune un efort deosebit pentru a obţine, după modelul Kosovo, recunoaşterea internaţională a independenţei. O cerere în acest sens a fost trimisă, pe 4 martie 2008, către NATO, ONU, Uniunea Europeană şi către marile state ale lumii, marcând o nouă etapă într-o luptă care, spre deosebire de „precedentul Kosovo“, nu are un subsidiar religios, purtându-se între fraţi creştini ortodocşi.
Munţii Caucaz, deveniţi „butoiul cu pulbere“ al Europei, ţin încătuşată pe crestele lor pacea, ca pe un Prometeu neputincios. Şi nu este întâmplătoare analogia, deoarece legenda privitoare la titanul din mitologia greacă îşi are originile chiar în regiunea caucaziană, unde eroul era numit Amirani. De asemenea, Aeetes, cel căruia îi aparţinea lâna de aur, căutată de argonauţi, era conducătorul regatului Colchis, unul dintre precursorii teritoriali ai Georgiei. Şi denumirea oficială a statului îşi are rădăcinile în mitologia păgână: Sakartvelo (patria kartvelilor), de la zeul Kartlos, considerat „părintele georgienilor“. Cu toate acestea, ţara caucaziană este cunoscută ca având o deosebită tradiţie creştin ortodoxă. Numele ei se pare că provine, în ciuda aparenţelor, dintr-un vechi cuvânt persan, însă locuitorii Georgiei se mândresc cu faptul că ocrotitorul patriei lor este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, reprezentat şi pe stema oficială, străjuit de doi lei. Dedesubt, pe stemă, sunt scrise cuvintele „Puterea este în unitate“, a căror semnificaţie se adânceşte astăzi, când pe teritoriul georgian se află trei regiuni separatiste distincte: Adjara, Abhazia şi Osetia de Sud.
Sfânta Nina – „luminătoarea Georgiei“
Începuturile creştinismului în Georgia sunt identificate de tradiţia locală cu perioada propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Tot conform tradiţiei georgiene, pe teritoriul ţării au mai propovăduit: Sfântul Apostol Simon (care a şi fost înmormântat în satul Anakopia), Sfântul Apostol Matei (înmormântat în satul Gonia), Sfinţii Apostoli Bartolomeu şi Tadeu. În secolul al IV-lea însă, zona caucaziană se afla tot sub influenţa păgânismului.
Providenţială a fost activitatea Sfintei Nina, numită „cea întocmai cu Apostolii, luminătoarea Georgiei“. Aceasta era originară din Capadocia şi înrudită, se pare, cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Rugăciunile ei fierbinţi către Dumnezeu i-au dat puterea vindecărilor miraculoase, iar cuvintele izvorâte din credinţa ei deosebită i-au călăuzit spre adevăr şi pe conducătorii păgâni ai vremii. Astfel, în anul 327, regele Mirian al III-lea a declarat creştinismul religie de stat, Iberia (Iviria), una dintre entităţile teritoriale georgiene, devenind al doilea stat creştin din lume, după Armenia. Sfânta Nina este considerată şi ea protectoare a pământului georgian. Moaştele sale sunt păstrate la Mănăstirea „Sfântul Gheorghe“ din Bodbe, celebru loc de pelerinaj pentru creştinii din Caucaz. Apropierea sfintei de mucenicul purtător de biruinţă constă, aşadar, nu doar în înrudirea lor după trup, ci şi în recunoştinţa pe care le-o poartă georgienii pentru rugăciunile lor ocrotitoare. Mai mult, pe steagul Georgiei apar cinci cruci numite „ale Sfântului Gheorghe“ (cu braţele orizontale mai lungi decât cele verticale), în timp ce un deosebit simbol al creştinismului, păstrat cu veneraţie de Biserica Georgiană, este „crucea Sfintei Nina“ (cu braţele orizontale uşor coborâte).
Creştini, cu orice preţ
Cel mai vechi exemplu de scriere georgiană, datând din anul 430, a fost descoperit într-o biserică din Betleem. De altfel, experţii consideră că în Georgia a fost introdusă o formă de alfabet (asomtavruli), pentru a uşura accesul populaţiei la textele sfinte. Dorinţa conducătorilor din Caucaz de a sprijini propovăduirea şi păstrarea Ortodoxiei a fost benefică nu doar pentru supuşii lor, ci şi pentru locuitorii altor state creştine. Entităţile teritoriale georgiene, în special regatul ivorian, au împiedicat accesul zoroastrismului persan în Europa. Astfel, regele Vahtang I Gorgasali (446-522), artizanul autocefaliei Patriarhiei Ortodoxe Georgiene, în ciuda alianţei cu familia imperială bizantină, nu a fost sprijinit de aceasta în lupta împotriva perşilor, fiind obligat să încheie o pace grea, după doi ani de distrugeri şi jefuiri. Atunci când învingătorii i-au cerut însă a refuzat să pornească la luptă împotriva Bizanţului creştin. Drept urmare, regatul său a fost din nou atacat de oştile păgâne şi, după o rezistenţă eroică la graniţă, în fruntea armatei sale puţin numeroase, monarhul a fost prins şi executat.
De-a lungul istoriei, Georgia a avut adesea de suferit din cauza popoarelor invadatoare, dar a păstrat neatinsă o comoară care nu i-a putut fi răpită: creştinismul. Entităţile statale georgiene au avut puţine şanse de a se uni, măcinate de luptele cu perşii, turcii şi mongolii. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, ele au fost înglobate în Imperiul Rus. Aproape paisprezece secole de autocefalie au fost curmate, în 1811, de noua ocupaţie, care a decis subordonarea Patriarhiei georgiene Patriarhiei Ortodoxe a Rusiei. Georgia şi-a recăpătat pentru prea puţin timp independenţa în 1918, ca urmare a tulburărilor produse de revoluţia bolşevică.
Cine sunt oseţii?
Oseţii sunt un popor atipic, chiar şi pentru zona caucaziană. Proveniţi din tribul sarmat al alanilor, originar din zona Iranului, s-au stabilit în sudul râului Don din Rusia de astăzi. Documentele secolului al VIII-lea d. Hr. amintesc un regat al alanilor, care se întindea de la Don până la munţii Caucaz, puternic şi bogat, deoarece pe teritoriul său trecea vestitul Drum al Mătăsii. În timpul năvălirii mongole, regatul alan a fost zdrobit de hoardele invadatoare, o parte dintre locuitorii săi fiind forţaţi să se refugieze în munţi. Aceştia şi-au păstrat până astăzi limba şi, în mare măsură, obiceiurile, cu o excepţie: convertirea lor la creştinism de către populaţia nativă (georgiană). Au fost formate trei provincii distincte: Digor, Iron (ambele făcând parte, astăzi, din Osetia de Nord, sub stăpânire rusească din 1767) şi Tuallag (Osetia de Sud, anexată de Rusia, împreună cu partea rămasă neocupată din teritoriul Georgiei, în 1801).
Începuturile conflictului caucazian
Conform unui raport întocmit de The Permanent Committee on Geographical Names al Coroanei Britanice, dat publicităţii în ianuarie 2007, oseţii au suferit mai puţin decât vecinii lor în perioada ţaristă şi în cea bolşevică, demonstrând şi cea mai mare obedienţă faţă de ocupanţii ruşi dintre popoarele caucaziene. Stindardul Revoluţiei bolşevice a fost purtat în Georgia chiar de oseţi, începând cu anul 1918. Luptele dintre aceştia şi georgieni, soldate cu mii de victime, au luat sfârşit odată cu ocuparea capitalei Tbilisi de către Armata Roşie şi înglobarea Georgiei în Uniunea Sovietică. În aprilie 1922, nou-instalatul guvern bolşevic georgian a răsplătit Osetia de Sud pentru sprijin acordându-i statutul de oblast (entitate subnaţională) autonom. A urmat o perioadă de pace, până în anii 1980, când au reapărut tensiunile, în urma cererilor repetate de autonomie lărgită ale autorităţilor osete.
În numele independenţei
În 1989, Sovietul Suprem al Osetiei de Sud a decis separarea totală a provinciei şi unirea cu Osetia de Nord. Răspunsul dur al Georgiei a fost urmat de o agravare a relaţiilor care a culminat, în 1991 (anul în care georgienii şi-au obţinut independenţa faţă de Uniunea Sovietică), cu noi confruntări violente. Doar iminenţa unui război cu Rusia a făcut ca autorităţile de la Tbilisi să accepte încetarea focului şi stabilirea în zona de conflict a unei forţe de pace ruso-georgiano-osete. În urma luptelor, 1000 de persoane au fost ucise, 100.000 s-au refugiat în Osetia de Nord şi 23.000 s-au refugiat în alte regiuni ale Georgiei.
Anul 2004 a adus o altă criză. Forţele armate georgiene, comasate la graniţa cu zona separatistă, au interceptat un transport de arme rusesc în zonă, ceea ce a dus la o răcire mai accentuată a relaţiilor cu regimul de la Moscova. Duma rusă a luat hotărârea de a sprijini, în cazul unui conflict, Osetia de Sud, hotărâre la care s-au raliat Abhazia, Transnistria şi Osetia de Nord. Sute de voluntari ruşi au intrat în regiunea ameninţată. Cu toate că, la scurt timp, a fost semnat un nou tratat de pace, incidentele sângeroase au continuat până în zilele noastre. Hotărârile referendumului oset din 2006 (în favoarea independenţei), nu au fost urmate de represalii din partea Georgiei, ca, dealtfel, nici atacurile izolate întreprinse de oseţi, un posibil motiv fiind menţinerea trupelor de pace ruseşti în Osetia de Sud, în ciuda repetatelor cereri ale guvernului de la Tbilisi de aducere a unei forţe internaţionale de pace.
Religie şi independenţă
Oseţii au fost creştinaţi, sub influenţa georgiană, încă din Evul Mediu, ei fiind şi astăzi, în proporţie de cel puţin 75%, ortodocşi. Repetatele conflicte au făcut, însă, ca ei să nu aparţină de Patriarhia Ortodoxă a Georgiei, ci de Patriarhia Ortodoxă de la Moscova. Motivele care au dus la situaţia tensionată din prezent nu sunt de natură religioasă, nici de natură etnică, ci, mai degrabă, de natură politică şi geo-strategică.
Cu toate acestea, în anul 2006, conflictul oseto-georgian a căpătat şi o oarecare nuanţă religioasă, specifică, din păcate, multor confruntări sângeroase contemporane. Astfel, într-un raid desfăşurat de poliţia osetă în districtul Java, cu mai puţin de două săptămâni înainte de referendum, au fost ucise patru persoane înarmate. Asupra lor au fost descoperite mitraliere de asalt, lansatoare de grenade şi dispozitive explozive. Pe lângă acestea au mai fost găsite uniforme ale forţelor ruse de menţinere a păcii şi cărţi islamice extremiste, ceea ce i-a determinat pe oficialii din Osetia de Sud să îi acuze pe georgieni că au apelat la serviciile teroriştilor. Mai mult, Rusia deja afirmase că Georgia a angajat mercenari ceceni „specializaţi“ în acţiuni violente. Autorităţile de la Tbilisi au negat orice amestec în incident.
Alte atacuri care au urmat au fost identificate de oseţi şi de ruşi ca fiind diversiuni teroriste, ridicând un mare semn de întrebare asupra evoluţiei conflictului şi plasând şi regiunea oseto-georgiană (cel puţin teoretic) pe lista neagră a zonelor de acţiune a terorismului islamic.
La limita subzistenţei
În urma repetatelor incidente violente, Georgia a sistat orice ajutor acordat autoproclamatului regim de la Tskhinvali (capitala osetă), inclusiv furnizarea de energie electrică. Marea majoritate a locuitorilor Osetiei de Sud trăieşte la limita subzistenţei, mulţi găsind o sursă de venit în contrabandă, potrivit rapoartelor poliţiei georgiene şi ale serviciilor secrete americane. Cu toate că, din 3900 km˛,cât deţine în prezent, doar 10% reprezintă teren arabil, principala ramură a economiei Osetiei de Sud este agricultura. Peste 30% din bugetul statului separatist provine din taxele vamale percepute la graniţa cu Osetia de Nord (Federaţia Rusă), oficialii oseţi recunoscând că, în 2006, un procent uriaş (60%) din buget a fost asigurat de autorităţile de la Moscova.
Zilele acestea, circa 2.000 de militari georgieni participă la o intervenţie militară sângeroasă în regiunea osetă, pentru recăpătarea controlului asupra zonei. Autorităţile separatiste afirmă că această acţiune s-a soldat deja cu sute de morţi şi răniţi. Se spune că soldaţii ar fi deschis focul şi asupra trupelor ruse de menţinere a păcii. Primul-ministru rus, Vladimir Putin, a declarat că atacul Georgiei asupra Osetiei de Sud va atrage acţiuni de răspuns. Trupele ruse au intrat încă din seara zilei de vineri, 8 august, în capitala osetă. Din păcate, conflictul georgiano-oset continuă. Urmarea: localităţi întregi ar putea fi distruse şi îngropate de şenilele tancurilor, pământul pe care au păşit Sfinţii Apostoli şi primii propovăduitori creştini este răscolit de explozii, creştini nevinovaţi sunt ucişi de mâna altor creştini într-o luptă căreia, mai mult ca sigur, nu îi înţeleg prea bine rostul.
Filed under: Analize, BOR, Conflict in Georgia, Georgia, Osetia de sud, Rusia | Tagged: Analize, BOR, Conflict in Georgia, Georgia, osetia, Osetia de sud, razboi in georgia, Rusia |
Blog-ul lui Mircea Dabacan - Jurnalist independent 
Stimate „jurnalist independent”, articolul meu este nepartinitor, in el aparand atat fragmente din istoria georgienilor si a osetilor, cat si momente din desfasurarea in timp a conflictului. Documentarul a fost publicat intr-un ziar cu specific religios, deci am prezentat, in special, aspectele de ordin religios ale evenimentelor din Caucaz.
In nici un caz nu am afirmat, nici chiar printre randuri, ca actiunile vreuneia dintre parti ar fi justificate. Citeste mai bine introducerea. Observa ca am scos in evidenta „coincidenta” urmatoare: exact cand Georgia incearca sa se elibereze de racilele trecutului, incercand aderarea la NATO si la UE, conflictele reizbucnesc, „aparent fara nici o legatura”.
Te declari „jurnalist independent”. Incearca sa iti manifesti independenta criticand (pe cat posibil constructiv si in cunostinta de cauza, adica dupa o lectura atenta a textului) autorul unui articol, nu ziarul in care a publicat si in nici un caz institutia care patroneaza respectivul ziar. Consider remarcile tale referitoare la „eliberatorul sovietic”, „BOR” si agentiile de presa din Rusia cel putin nefondate, daca nu chiar rauvoitoare. E mai usor sa dai cu barda decat sa te documentezi putin, nu?
Fara a fi suparat pe tine pentru comentariile veninoase, ma declar, totusi, dezamagit de calitatea lor. Suntem (macar la nivel declarativ) jurnalisti amandoi, deci putem percepe diferenta dintre un documentar corect si un articol la comanda. Mai stim si ca reprezinta un gest de verticalitate demersul jurnalistic in care este apare strict realitatea, nu doar ceea ce „da bine” la cititor. Eu am facut acest gest. Tu, din pacate, nu.
Personal consider articolul echilibrat si nepartinitor;nu am vazut in nici un fel vreo atitudine pro-rusa aici!Chestiunea este in primul rand etno-politica,dar este o tragedie sa vezi crestini si inca ortodocsi macelarindu-se intre ei,iar si mai grav,autoritatile ecleziale de ambele parti s-or fi inchinand la altceva decat la Hristos,probabil la zeii “malc” si “mucles” pentru ca nu am auzit nici o luare de pozitie publica!Dealtfel sunt obisnuit si pe la noi cu aceeasi politica a strutului!
Ovidiu Nicoara
Te-as contrazice in legatura cu zeii amintiti.
http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_georgiei_cere_sprijin_pentru_organizarea_de_ajutor_umanitar.html
http://www.basilica.ro/ro/stiri/patriarhul_georgiei_ilia_ii_a_vizitat_orasul_gori.html
Partea proasta este ca stirile de acest gen nu sunt considerate interesante pentru public, deci nu vei auzi prea des despre luari de pozitie ale autoritatilor bisericesti, chiar daca ele exista.
In ce priveste „politica strutului”, inclin sa cred ca este doar o parere, un efect al jurnalismului de la noi si nu numai, care tinde sa elimine stirile cu nuanta religioasa, daca nu contin referiri la coruptia clerului sau la cine stie ce alte aspecte izolate, ce prind la public.